Folie à deux :: Gone Girl

FATA DISPĂRUTĂ, Gillian Flynn

SONY DSC

Prinde cartea-n mâini, înfășoară-te-n liniște și pregătește-te să fii vârât într-o lume impregnată-n ceață, contorsionată în jurul a două personaje cel puțin captivante – Nick și Amy Dunne. Scapă de orice soi de preconcepții sau așteptări le-ai avea în dreptul cărții, și-ți promit că vei fi surprins și prins până-n măduva oaselor. În cel mai bun mod posibil.

Sub o călăuzire atent plănuită, perspectiva-ți va fi mereu pasată între cele două personaje principale; o frumoasă New Yorkeză, blondă, tipică, care le are pe toate, și-un tip provincial care fuge din calea trecutului și caută doar a supraviețui dintr-o slujbă pe care o detestă. Cei doi îți vor cere să-i însoțești la petrecerea unde s-au cunoscut, te vor lua de mână și te vor plimba pe alei întunecate unde-și vor coagula iubirea printr-un sărut prăfuit de nori de zahăr praf.

Nick și Amy stau în afara marcajului tipic relațional și duc o luptă tipic contemporană de a fi și deveni cuplul cu alură “cool”, degajată, deschisă. Cei doi pretind a se iubi fără a se supune normalității și banalității reprezentative majorității cuplurilor căsătorite hrănite din gelozie, subordonare sau dependență reciprocă. Eforturile de a opri lumea din jur de la o invada pe-a lor eșuează în fața schimbărilor ulterioare care vin cu lipsa banilor, a pierderii locurilor de muncă și a încrederii – când viața se-ntâmplă, cei doi stau dezgoliți de mijloace esențiale împlinirii și bucuriii perpetue.

Realitatea violentă aruncă un prim pumn înspre Nick când acesta trebuie să se confrunte cu dispariția bruscă a soției, iar mai apoi o ultimă lovitură de grație îl pune la pământ când toate dovezile incriminatoare arată ostentativ înspre el. Mai mult, atitudinea relaxată, suspcioasă, evazivă și calmă pictează portretul unui sociopat. În spatele voalului destins se întrevede un om nefericit și frustrat, dornic de a-i mulțumi mereu pe cei din jur și care acum nu are habar ce ținută ar trebui să asume ca și țintă. Subtil, Gillian Flynn semnalizează că ceea ce ce întâmplă în spatele ușilor vine prezentat diferit în fața publicului și că presa frământă faptele după bunul plac spre a coace spectacol.

Ritmul acțiunii se schimbă, faptele ți se preling printre degete, totul pare a se deșira și în van ai încerca să le oprești. Amy Dunne excelează în a-ți destabiliza sentimentele, ți le îmbibă în frustrare, ca mai apoi să le dizolve total. “Cool Amy” a dispărut otrăvită de propriul cocktail abundent în perfecționism, competiție, nevoie de atenție și o fațadă ornată cu stabilitate. Pupilele dilatate și inima zgomotoasă te dau de gol când dai politicos mâna cu noua Amy, cea răzbunătoare. Ți-e frică! Ai și de ce. Stai față-n față c-un intelect remarcant prin manipulare, un campion la jocurile minții, o femeie care-și întoarce viața pe dos pentru a primi ceea ce vrea și cum vrea.

Propoziții după propoziții, pagini după pagini îți dezvăluie crunt o dragoste care a urmat un curs nefiresc atingând progresiv nivele psihologice dramatice, și culminând în psihoză. Sentimentele se transformă în dureri-fantomă – nu dispar în totalitate, nici măcar după ce au fost despicate – dăinuie prin făurirea unui propriu univers diform. Acest univers imaginar construit pe aparențe va imploda și va lăsa în urmă rămășițe a doi oameni care au înțeles în mod greșit iubirea și ale ei infinite posibilități, dar au ales să se bazeze pe frică, manipulare sentimentală, mentală și temporală.

Cartea asta m-a atras și dus într-o lume în care viața nu se desfășoară-n alb-negru, unde griul predomină, certitudinea nu-și are locul, unde totul e relativ, legea dă greș, spectrul moral e umbrit, unde ideea de familie nu intră în tiparul cotidian și unde dragostea e constant testată, pusă sub un imens semn de întrebare ca în cele din urmă să demonstreze că oamenii o pot într-adevăr percepe, pătrunde și aplica în mod greșit, distrugând vieți în mersul lor. M-a cucerit, serios!

Adâncit încă în coruperea sentimentală a celor doi, odată ce-ai citit ultima propoziție, te îndrum să iei calea cinema-ului și lasă-l pe David Fincher să-ți prezinte viziunea lui cinematografică.

Cei care am devorat filme precum “Fight Club”, “Se7en” sau “The Girl with the Dragon Tattoo”, știm la ce să ne așteptăm din punct de vedere stilistic – o mereu prezentă senzație sumbră, înfiorătoare, aproape deprimantă, încadrată perfect de soundtrackul absolut paralizant a mai marilor Trent Reznor și Atticus Ross (genii infailibile!).

Ca în mai toate cazurile de adaptare, cartea e și de această dată superioară filmului, dar m-am bucurat enorm să văd că au rămas fideli ideilor transmise și n-au făcut nimic altceva decât să îi atașeze un film extraordinar.

Ca distribuție, am pornit cu aștepări mari, dar am fost ușor dezamăgită să constat un ușor deficit de conexiune între numeroase personaje, în special între Rosamund Pike (Amy) și Ben Affleck (Nick). Rosamund e mai mult decât răvășitor de frumoasă, își joacă rolul într-un mod amețitor, iar intensitatea din ochi spune mai mult decât o mie de cuvinte. Privirea-i ademenitoare afișată e în fapt ecoul tulburător rezonant al luptelor duse în interiorul lui Amy. Aceasta reușește printr-o interpretare elegantă să sublinieze cu o delicatețe sinistră, fără a da în absurd și exagerare, partea genial-distructivă a personajului.

Gone Girl face loc unei mari șanse de răscumpărare pentru Ben Affleck, dovedindu-ne că putem ierta (dar nu uita) renumitele-i eșecuri (ugh, Daredevil). Este într-adevăr mai mult decât perfect pentru rol, chiar dacă de multe ori are de lucrat cu prea puțin. Personajul lui pare de multe ori grăbit, limitat și sărac în definire, acțiunilor sale lipsindu-le profunzimea ilustrată în carte; astfel, e imposibil să îți dai seama de ce un soț cu soția dispărută rânjește penibil sau pozează în fața camerelor.

Într-o anumită măsură, filmul și cartea luate împreună nu sunt neapărat indispensabile; dacă nu aș fi citit cartea, mi-ar fi plăcut la fel de mult filmul, dacă nu mai mult. Totuși, îți sugerez să începi cu cititul și să continui cu vizionatul dar, dacă te simți rebel, mergi pe calea inversă. Nu e bai, you’re still awesome! 🙂

Când ești gata, te-aștept cu drag să-mi spui ce părere ai.

I often don’t say things out loud, even when I should. I contain and compartmentalize to a disturbing degree: in my belly-basement are hundreds of bottles of rage, despair, fear, but you’d never guess from looking at me.

It’s a very difficult era in which to be a person, just a real, actual person, instead of a collection of personality traits selected from an endless Automat of characters.

Nick and I fit together. I am a little too much, and he is a little too little. I am a thorn brush bristling from the over attention of  my parents, and he is a man of a million little fatherly stab wounds, and my thorns fit perfectly into them.

It was kind of romantic. Catastrophically romantic.

Because you can’t be as in love as we were and not have it invade your bone-marrow.

There’s a difference between really loving someone and loving the idea of her.

We weren’t ourselves when we fell in love, and when we became ourselves – surprise! – we were poison. We complete each other in the nastiest, ugliest possible way.

GONE GIRL, Gillian Flynn

Lay your cosy curious self down, grab that book and prepare to be immersed into a foggy, twisted world wrapped around two psychologically captivating characters – Nick and Amy Dunne. Let your mindset go and rid yourself of any preconceptions or whatever expectations you might have as to what this book has to offer. I promise, you’ll be surprised down to your core. In the best way possible.

Your perspective will constantly shift under the carefully planned guidance of our two main characters, a typical beautiful blonde “has-it-all” New Yorker and an out-of-towner rugged dude that’s seeking to leave his past behind and get by on a job he dislikes. They’ll ask you to accompany them to the party where they first laid eyes on each other and you’ll get to walk on dark alleys where they’ll set their love with a kiss dusted in clouds of powdered sugar.

Now, Nick and Amy, they’re not your typical lovey dovey couple, and they’re carrying out the all-modern battle of striving to be the ultimate cool, laid back sort of people that madly love each other but refuse to bend to the normalcy and boring life of typical married couples that feed on jealousy, dependency and total control over one another. Their efforts of keeping the outside world from invading theirs fail, as unemployment, lack of money, lack of confidence slowly creep their way in – life happens, and they have no strong means to fight it.

Reality throws one mean punch to Nick’s face when he has to face the sudden disappearance of his wife and a final kick leaving him flat-out on the ground when all the incriminating evidence blatantly points at him. More so, his suspicious, weird, evasive and even laid-back attitude make him out to be a sociopath. Behind this veil of calmness, we’re actually dealing with a frustrated unhappy man who’s always been a people pleaser and has no idea how to handle being a target. Gillian Flynn is subtly signaling that what happens behind closed doors is never truly revealed in front of cameras and that media has a way of twisting things up for that spectacle factor.

The pace of the book is changing, everything seems to be unraveling, it’s like watching a car crash and there’s nothing you can do to stop it. Amy Dunne makes sure your feelings are never quite steady, they go from reaching the highest point of frustration to complete dissolution. “Cool Girl” Amy is gone! She’s been terminated by a deadly concoction of perfectionism, competition, desire for attention and a facade adorned in stability. Your heart’s racing because you’ve just been politely introduced to “Avenging Amy, a mastermind at manipulation, a champion at mind games, a woman that upends her entire life to get what she wants and how she wants it.

Sentences after sentences, pages after pages finally reveal the awful truth that Nick and Amy Dunne’s love has followed a course so unnatural towards such dramatically and unsettling psychological levels that it should come with no surprise it peaks in utter psychosis. Their feelings turn into phantom pains – they never truly go away even after being severed – they linger by creating their own twisted sentimental universe. This universe which is nothing more but a figment of their imagination is built on appearances and will one day implode leaving nothing behind but traces of two people that clearly misunderstood love and its endless possibilities, yet chose to rely on fear and mental/sentimental manipulation.

I loved this book, and I’m sure you will too. I loved being taken in by a life where everything is not all black and white, where grey is definitely predominant, where certainty has no place, where law fails, morals are bent, where the idea of family does not fit into the usual pattern and where love is constantly tested, put under a huge question mark only to prove that people can actually take it the wrong way, run with it and destroy lives while at it.

Once you’ve read that last sentence, you’ll head on to the cinema and allow David Fincher to present you with his visual take on Gone Girl. “Fight Club”, “Se7en” or “The Girl with the Dragon Tattoo” fans, you know what to expect style wise – an always present gloomy, borderline depressing and creepy vibe perfectly encompassed by Trent Reznor and Atticus Ross’ absolutely stunning score (these two can never go wrong!) that sinks underneath your skin and gradually invades your entire being.

As it is always the case, the book is superior to the movie, but I’m extremely happy to say that they did a great job by keeping up with the same main ideas and simply attached to it an amazing movie.

Actor wise, I did set my goals high and I was met with what seems to be a lack of chemistry between multiple characters, in particular between Rosamund Pike (Amy) and Ben Affleck (Nick). Rosamund is not only breathtakingly beautiful, but her performance is equally stunning; the intensity in her eyes speaks a thousand more words and her enticing look echoes Amy’s inner loud struggles. Rosamund beautifully carries out the task of portraying Amy with a spooky delicacy, without going overboard and underlining her destructive genius side. Make way for Ben Affleck’s chance at redemption that proves we can still forgive (but never forget) his now famous failures (Daredevil, anyone?!). He is indeed perfect for the role, even though, to be fair, he has little to work with. His character seems rushed at times and is poorly defined, his actions lack the depth portrayed in the book, so you don’t really get to understand why he awkwardly grins or poses in front of the cameras when questioned.

To some extent, the two of them taken together are not necessarily indispensable; had I not read the book, I’d still have loved the movie just as much, if not more. Still, I’d suggest you read the book and follow up with the movie, but hey, you might be a rebel and go vice versa. No worries, you’re still awesome! 🙂

Looking forward to hearing your take on both the book and the movie.

I often don’t say things out loud, even when I should. I contain and compartmentalize to a disturbing degree: in my belly-basement are hundreds of bottles of rage, despair, fear, but you’d never guess from looking at me.

It’s a very difficult era in which to be a person, just a real, actual person, instead of a collection of personality traits selected from an endless Automat of characters.

Nick and I fit together. I am a little too much, and he is a little too little. I am a thorn brush bristling from the over attention of my parents, and he is a man of a million little fatherly stab wounds, and my thorns fit perfectly into them.

It was kind of romantic. Catastrophically romantic.

Because you can’t be as in love as we were and not have it invade your bone-marrow.

There’s a difference between really loving someone and loving the idea of her.

We weren’t ourselves when we fell in love, and when we became ourselves – surprise! – we were poison. We complete each other in the nastiest, ugliest possible way.

Advertisements

3 comments

  1. De ceva timp tot zic sa citesc si eu cartea. Acum a aparut si filmul si nu stiu de care sa ma iau mai intai. 🙂

    1. Iti recomand sa incepi cu cartea 🙂 Oricum ai sa o termini foarte repede, deci ai timp sa mai prinzi filmul in cinema. Nu sunt diferente majore si e-un film absolut superb, dar cartea e tot carte. Sa imi spui ce parere ai pe urma. O zi faina! 🙂

  2. Asa o sa fac! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: