Pereți din cărămidă, gust de levănțică

IMG_6914

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la Cluj, mi se-nvăluie inima într-un văl de bucurie și m-apucă dorul de ducă. Nici nu am cum altfel – mă leagă o înșiruire, fără capăt, de amintiri.

Prima, sau cea mai veche amintire, derulată vag în mintea mea, implică o cofetărie (undeva pe Napoca pe lângă Hotelul vechi), bănci vopsite ostentativ tricolor, steaguri la fiecare pas, soare și o rochie înflorată. Nici nu-mi dau seama dacă toate astea-s pe bune sau mi-am adăugat eu detalii de-a lungul anilor.

Dacă m-auzi vorbind despre Cluj, ai zice că ne știm doar din experiențe împachetate într-o cutie aurie și înfășurată cu o fundă roz. Nici că nu ai putea fi mai departe de adevărul complex.

Am trăit de toate! De la a râde pe străzile Clujului la a aștepta, ruga și spera în spatele ușilor albe; de la lenevit prin parcuri la a-i cutreiera cele mai cunoscute sau mai ascunse locuri; de la a gusta din cele mai delicioase chestii pe care le are de oferit la a urca, de-a dreptul tremurând, scările-i abrupte (Biserica Sf. Mihail mi-a intensificat fobia de scări); de la a bea cafeaua sub razele soarelui la a țopăi purtând pijamale în plină noapte înzăpezită și înghețată; de la a viziona filme la lumina lunii împăturită pe-un scaun rece, la seri interminabile de povești și jocuri Scrabble, sau de la a sărbători împliniri la a primi binecuvântări. Ar mai fi multe altele de înșirat, le lăsăm pe altădată, când le-o veni momentul.

Cum nu pot să te iau cu mine, am să încerc să te plimb pe străzile mici și mari ale Clujului prin cuvinte și poze. Mai mult de-atât, am să-ți fac papilele gustative să tresară, mai pe românește, să-ți plouă în gură. Totuși, te-avertizez, s-ar putea ca la sfârșitul postării să te afli în mașină, sau c-un bilet direcția Cluj în mână.

Toate experiențele mai sus menționate nu sunt niciodată trăite de una singură, ci cu oameni dragi mie, dintre aceia la care te întorci mereu cu drag, într-un loc cu iz de acasă departe de acasă. M-am dus dar să-i văd, săptămâna trecută mai precis. Asta și pentru că soarta nu a vrut nicicum ca ei să vină încoace. Mi-era clar, Clujul mă vrea și ma cheamă!

Prima zi – nimic palpitant, doar leneveală pură, una cu folos umplută de discuții fără capăt; aveam subiecte de dezbătut, noi și vechi, planuri de împărtășit, întrebări de pus, de la cele existențiale până la cele fără sens, nelămuriri de împărțit și treburi din aria sentimentală de dezbătut.

Mirosul de ploaie ne-a scos din casă a doua zi și ne-a dus unde altundeva decât la Cărturești, acolo unde mă aștepta nimeni altul decât Jon Snow. Mda, doar în poze, dar omul cât trăiește, speră.

Și cum mângâiatul paginilor obosește cititorul, vremea era să facem ceea ce știm noi mai bine: să mâncăm. Și dacă e un lucru la care Clujul se pricepe bine de tot, acela e să-ți îmbucure simțurile culinare în cele mai faine localuri întâlnite din țară (și chiar dintre cele din afară). La drept vorbind, postarea asta e o scuză în plus să pot vorbi despre mâncare.

Disclaimer: nu mă număr printre cei pricepuți la arta asta a fericirii, gătesc rar (mă bag mai mult în treaba cu deserturile) și uhmmm rezultatul e à la alba-neagra (nicio victimă, deocamdată!), nu consider nici măcar că aș fi dezvoltat vreun gust desăvârșit. Dar, din copilul pretențios cu mutra înstrâmbată în fața aproape oricărei farfurii care conținea orice altceva înafară de griș și cartofi prăjiți, am ajuns firea curioasă ai cărei ochi devin mari mari la citirea unui meniu care conține altceva. Am ajuns chiar să-mi încălc propria promisiune de a nu gusta niciodată caracatiță.

IMG_6915

Bun, să derulăm dar “filmul” propriilor incursiuni culinare (și nu numai) de prin Cluj.

În planul inițial pentru seara respectivă era pus pe listă un local anume care de câteva vizite încoace  ajunge cumva eliminat. Era plin, plin ochi și de data asta. Nu-i bai, ne-am întors la doi pași mai încoace, la Nuka – pauză pentru muzică îngerească – știi momentul ăla când zărești persoana ce ți-a intrat la inimă, și biata îți bate haotic iar coerența dispare brusc alături de cuvinte care sar anapoda în creier?

Na, dragă cititorule, așa a fost, dragoste la primul scaun! Nuka mi-a citit toate gândurile, mi-a intrat cândva furiș în vise, a imprimat planurile casei mele de vis și le-a transpus în localul lor: pereți din cărămidă dezgolită, scaune de tot soiul – colorate, din metal sau lemn, mese din lemn atent învechit, flori ici și colo, fotolii în care să te pierzi cu orele, și rafturi de-un albastru de credeai că ești în Grecia – eu nu am fost, dar mă gândesc că așa e. Minunea asta de loc unde modernul întâlnește perfect shabby-chicul mi-a intrat direct la inimă. Unde mai pui că pe lângă toate astea, ospătarii au fost incredibil de drăguți, la modul sincer, neforțat.

IMG_6919

Meniul e la fel de eclectic precum designul, și după lungi dezbateri (interne) între a comanda tot ce sună a fericire și a nu speria lumea, am ales o salată cu pui atent învelit în unt de arahide – o alternativă delicioasă la nemuritoarea salată de pui. Bun, bun și consistent. Aș fi devorat-o pe toată dar cum urechea-mi surdă nu a înțeles întrebarea ospătarului, am dat din cap, am zâmbit și dusă mi-a fost farfuria.

Let’s look at the bright side – a rămas loc pentru desert. Să fim serioși, oricum ar fi fost. M-am oprit la o panna cotta cu aromă de mentă, fulgi de ciocolată și sos de fructe de pădure, și bine am făcut. Gust de mentă puternic și sos de fructe de pădure de o consistență perfectă și un echilibru numai bun între dulce și amărui – un desert din care se țes vise, nu alta. Am avut după cum zice americanu’ / englezu’ a moment. Legătura dintre noi se intensifica cu fiecare înghițitură până când am zgâriat farfuria cu lingura și mi-am dat seama că s-a dus. Niciun bai, îi ține companie înghițitura de rosé, cum altfel decât rece și bun.

IMG_6921

Dacă nu mă crezi cât de bine ne-am simțit acolo, îți spun cu bucurie ca ne-am întors și a doua zi după-masă. De data asta, eu doar pentru desert: Cremeș taman potrivit inimii mele care mi-a atins coarda iubitoare de hipster stuff, servit adică într-un borcănel. Nu l-am lăsat singur, i-am adus un prieten rece, un prosecco atât de bun c-aș fi zis că sunt în Italia. Precizez că prietena mea comandase o salată cu pepene roșu, mentă, rucola și alte minunății care m-au făcut să o reneg din motive evidente. Nu mai suntem prietene! Ha, nu aș putea face asta! Nu de alta, dar e nevoie de cazare gratis când mă-ntorc la Cluj.

Te rog doar că atunci când dai o fugă până la Nuka, mănâncă, te rog, o panna cotta (și ce-ți mai face cu ochiul din meniu) în cinstea mea, pune o vorbă bună să mă cadorisească cu una dintre mesele lor plus câteva (6) scaune, încântă-ți și tu la rândul tău stomacul, sufletul și ochii. Îți garantez, nu ai cum să nu-ți placă. Felicitări, Nuka!IMG_6934

Nuka

A treia zi, eu și pantofii mei incomozi ne-am dus la țintă sigură, și anume la Camino. Dacă ești din Cluj și nu știi ce cum sau unde, mă, ai trăit sub o piatră până acum. Nu ai cum să nu-l observi, e situat la umbra teiului, într-unul dintre cele mai dragi locuri mie – Piața Muzeului – dezgolit de tencuială de când ne-am văzut ultima dată (îi șade mai bine așa), dar cu aceleași flori roz așezate la geam, amabilitatea constantă și ea, precum atmosfera destinsă, lipsită de fandoseli, toate acompaniate de muzica din surdină.

Noi, fanii lui Adi Hădean, îl știm și ca unul dintre restaurantele în care și-a pus minunata amprentă; admit, acesta a fost motivul care m-a condus prima dată Camino. Dar, cum ziceam, la Camino merg aproape de fiecare dată pe calea sigură atunci când vine vorba de mâncare. Ultima dată m-am îndrăgostit irevocabil de salata lor de creveți soté în usturoi și presărați cu sos vinaigrette. Mmmm! Dragostea nu s-a stins, ba s-a intensificat la a doua revedere, astfel că am mâncat tot până la ultima frunză.

IMG_6926

Mulțumesc, Camino! Oricât de mult îmi place să descopăr locuri și gusturi noi, e bine pentru suflet (și stomac) să am o constantă. Și nu, nu intră în categoria ultima instanță  mi-e foame și nu mai vreau să caut altceva, ci se-nscrie liniștit în aici mi-e AȘA de bine.

IMG_6927fr_982

După desertul menționat mai sus, am luat-o la pași mărunți prin Clujul însorit și-n plină forfotă, doar se anunța weekendul. Pe noțiunea “baba suferă la frumusețe”, în ziua care presupunea cea mai multă plimbare pe jos, mi-am pus cei mai incomozi pantofi lăsați pe fața pământului. Nivelul decenței a atins cote maxime, oameni buni. Doar cu lupa-mi mai puteai găsi picioarele acoperite de bandaje. Nu-i nimic! Mi-am alinat durerea cu oameni faini care mai de care, miros dulce de vată pe băț, biciclete, buchete de levănțică, aromă de cafea, tarabe pline cu antichități, iarbă verde și, nu în ultimul rând, muzică de calitate – Jazz in the Park adică.

JZ

Știi genul ăla de oameni care-și plănuiesc totul până la cel mai minuțios detaliu și toate le merg strună?! Da, ăia din basme. În planul nostru inițial pentru ziua de Sâmbătă, intra vizionarea operei Aida în aer liber, dar fiindcă ne-a plăcut așa de mult la Jazz in the Park, am ales să mergem din nou tot acolo. Aceiași poveste, lume multă, râsete din plin, cafeaua și mai bună (Olivo Caffe, we’re now besties), rezemată de-un copac, muzica a sunat parcă și mai bine. JZ2IMG_6940IMG_6941IMG_6939

Pentru că spontaneitatea e prietenă bună cu reușita, după o vizită scurtă și eșuată la un alt restaurant recomandat, o rezervare rapidă la Casa Boema ne-a liniștit sufletele panicate de foame. Nu știu cum aș putea să încep a descrie locul ăsta minunat, nu îmi găsesc cuvintele adecvate. Risc s-o iau pe drumul clișeelor și e greu să te mai abați de-acolo.

Imaginează-ți o vilă veche (180 de ani) recent renovată, dar care încă își păstrează farmecul boem printr-o împletire perfectă cu o doză de modernitate, o grădină enormă umplută cu mese și scaune, presărată cu flori și copaci, înconjurată de un gard imens și iluminată de becuri suspendate dintr-un capăt în celălalt.  Mai adaugă și un bar care se evidențiază pe cont propriu fără să copleșească întregul peisaj. Asta e Casa Boema.

IMG_6945IMG_6943

Meniul e variat, găsești mai de toate, de la mâncăruri tradiționale românești la paella spaniolilor. Recent întoarsă din țara burgerilor, am optat pt unul denumit simplu Boema și mamăăă, bine am ales. E pentru prima dată când mă întâlnesc în România cu un burger BUN (cine zice McDonald’s, să iasă afară) comparabil cu unul din State. Ingredientele nu le țin minte exact, conținea probabil praf de bucurie, sclipici și hribi. E mare, e bun, e sățios și-ți lasă gura apă din prima privire.

IMG_6944IMG_6946

Cu greu am ales și un desert, unul care a pus pecetea finală pe o seară absolut minunată: crème brûlée cu lavandă. Treaba asta e fericire pură într-un bol. Te lasă cu un zâmbet tâmp pe față, și nu prea i-ai mai da drumul din mână. Aș zice mai multe despre ea, dar cuvintele mele sunt infime, cel mai bine e de mers și de gustat. Două, dacă poți.

Boema

Casa Boema, abia aștept să ne revedem! Precizez cu mare bucurie și că personalul localului e unul dintre cele mai amabil pe care l-am întâlnit vreodată. De la organizare, până la servire – impecabil. Felicitările de rigoare, Casa Boema! Ne revedem în curând.

IMG_6950

De ultima zi îți spun doar atât, am lenevit în mare parte, am povestit, depănat de toate și-am plănuit următoarea ieșire în Cluj. Sau Budapesta, sau Sibiu. Vedem unde ne duce inima.

Clujule, deja mi-e dor de tine! Aștept cu bucurie să mă întâmpini la fel de bine ca de fiecare dată, să mă uimești prin toate lucrurile faine care le organizezi, mâncarea bună care mi-o oferi, locurile noi ce rămân de descoperit și cele constante de îmbrățișat.

Ca la Cluj (mai ca), niciunde!

IMG_6928IMG_6931

Street

fr_988IMG_6922

IMG_6951

 

BRICK WALLS, LAVENDER TASTE

Don’t really know how any of you are, but I, when I think about Cluj, my heart gets wrapped up in a veil of happiness and my wanderlust sets in. There’s no other way, I’m connected with it on far too many levels, tied by numerous memories.

My very first one, playing in a vignette-like mode in my mind, involves an old typical Romanian pastry shop, red/yellow/blue ostentatiously painted benches, our flags waving at every corner, lots of sun and a floral patterned dress. In all honesty, I’m not even sure everything’s right about that, I may have added bits of pieces over the years.
If you hear me talking about Cluj, you’d think we’ve known each other through ‘wrapped up in a red bow’ memories. That could not be further from the complex truth.
I’ve been through it all! From filling its streets with laughter to waiting, hoping and praying behind white doors; from slothfully chilling in parks to aimlessly wandering on its hidden and well known streets; from nibbling on its tastiest dishes it has to offer to shockingly climbing its steepest stairs (St. Michael’s church, you intensified my stair phobia); from sipping coffee wrapped in rays of sun to hopping through snow in a cold wintery night and wearing nothing but PJs; from watching movies under the moon cozied up in a blanket to endless nights of talking and Scrabble rounds; from celebrating accomplishments to welcoming blessings. There’s plenty more to add to this list, all the same we’ll leave those to their proper time and place.

Regrattably, we weren’t literal companions on this trip, so I’ll do my best to virtually walk you through the big or narrow streets of Cluj, making use of pictures and words. More so, I’ll make your tasting buds flinch in the best way possible. How? You’ll see. I do warn you though, whether you’re from Romania or abroad, at the end of this post, you may find yourself driving or holding a one way ticket to Cluj.

As luck would have it, all of these aforementioned experiences were not lived by myself, they wouldn’t even equate to what they are to me now. I’ve lived them alongside or in the presence of very dear to my heart people, the kind that you always happily go back to, in a place where it kinda smells like home away from home. So, I went to see them, last week more precisely. The fact that destiny would always seem to get in the way of them coming over it was a clear cut sign for me that Cluj is calling me. Who am I to deny it?!

First day – nothing exciting or out of the ordinary; pure laziness used for the good purpose of catching up, endless talks, old and new topics to discuss, plans to share, questions to ask and answer -the dumb and existential kind alike – doubts to ponder on and sentimental stuff to go through. It was just what we needed.

The scent of rain got us out of the house the second day and led us to one of my favorite libraries, Cărturești, where none other than Jon Snow was waiting for me. Sadly, he was made out of picture representations. Oh well, I’m still hoping. Caressing pictures and books tires one out, so we were on our way to do what we do best: eat. And if there’s one thing that everyone can agree on, it’s that Cluj knows what’s the dealio in terms of enchanting one’s culinary senses. It helps that they have one of the nicest places I’ve eaten in (both Romania and out of the country). In all fairness, this is yet another excuse for me to talk about food. Fair warning: I’m not one of those people that know the what what when it comes to this happiness’ art, I don’t cook as much as I should (I do bake more) and when I do, the results are very much like a gambling game – you win some, you lose some; I don’t even believe I’ve acquired some sort of special taste in food, there’s plenty more to try, taste and devour. But, from the finicky kid sitting in front of plates that did not seem appealing unless they contained french fries or cream of wheat covered in cocoa powder, I’ve developed a curious nature whose eyes turn wide and bright when reading a menu that contains something different. Heck, I even tried octopus, something I swore I’ll never eat.

Anywho, let’s roll this “film” of my own culinary (and more) raids around Cluj.
On our initial plan for that night, we included a restaurant named Toulouse, a very well known one among the people of Cluj. Somehow, I always overlooked it whenever I would visit the city. This time was no exception, it was packed again. No problemo! We went a few doors down, to Nuka – queue angel music – it’s like, do you know that moment you see the person that sneaked into your heart, and the poor thing just beats chaotically and coherence suddenly fades away with words that simply make no sense?! Dear reader, it was just like that – love at first chair! It seemed as though Nuka has read my mind, sneaked into my dreams, printed out the design for my dream house and daringly transposed them in their restaurant: brick walls, all kinds of colorful metallic or wooden chairs, tables made out of carefully aged wood, pretty flowers here and there, armchairs you could get lost in and shelves painted in a hue of blue that made you feel like you’re in Greece – I’ve never been, that’s how I immagine it though. It may seem like I’m going over the top but this wonderful place where modern meets shabby-chic went straight to my heart. On top of it all, the waiters were unbelievably nice, in an honest kind of way.

The menu is just as eclectic as its design and after long internal debates over ordering everything in it and scare away these nice people, I’ve set my eyes on a Peanut Butter Dipped Chicken Salad – a more exciting version of the ol’ chicken salad. I would have devoured it all had it not been for my deaf ear who couldn’t really get what the waiter was saying so I just smiled and nodded – my salad was gone just like that. On the bright side, there was room for desert. Who am I kidding, I wouldn’t have cared! I chose a Minty Panna Cotta with Chocolate Chips and Berries topping. God, did I make the right choice! Strong mint flavor and a consistency-perfect topping – perfect balance between sweet sour. Seriously, this is a desert weaved out of dreams. Me and that panna cotta , we had a moment, man. We connected with every bite and our bond grew stronger until oh no, it’s gone! No worries, this glass of amazing cold rosé will keep you nice company.
If you don’t really believe how much we’ve enjoyed our time there, let me tell you we went back the next day. This time, I only had desert: Cremeschnitte (a sort of Mille Feuille). They touched my hipster loving chord when I saw it coming in a jar. It would have been cruel of me to serve it along so I ordered it a friend: a cold glass of Prosecco so good that, for a second, I thought I was sipping it in Italy. This time, the waiter (a different one) was not as nice, we forgave him though, it was pretty hot outside. My friend ordered a Watermelon salad with all sorts of goodness: mint, rucola and other stuff that made me deny thyself as a friend. We don’t talk anymore. Ha, just kidding, I couldn’t do that! I mean, I do need a place to stay every time I go there.
So, please, when you’re visiting Nuka, have a Panna Cotta (and whatever else floats your boat) for me, put in a good word so that they’d be willing to gift me one of their tables plus a few (6) chairs and while you’re at it, make your stomach happy, delight your soul and even your sight. There’s no way you won’t enjoy it. Hats off, Nuka!

Well, day 3 woke us with one heck of a cup of sunshine and we’ve previously decided our lunch spot, a safe sure spot this time – Camino. If you’re from Cluj and you have no clue what that is well, sir, you have been living under a rock. It’s located under the shadows of a beautiful lime tree in one of my dearest locations – Square Museum. I’ve found Camino stripped of its usual painting (it looks even better) revealing what else, brick walls, same blooming pink flowers carefully placed on its window sills, that constant relaxed and peaceful atmosphere, lacking in fancy shmancy uptight people, everything rolling with adequate music playing in the background. I, among other numerous admirers of Adi Hădean – renowned Romanian awesome chef – we’ve known Camino as one of the restaurants where he so graciously impressed his talented emblem; admittedly, that was the main reason I first visited Camino.
Moving on, as I was saying, Camino is one of those places where I usually go with the familiar flow when it comes to choosing my dish. Last time I was there, I irrevocably fell in love with their Garlic Sautéed Shrimp salad, drizzled on top with vinaigrette and overall, made with what I can only identify as love. My love for it has not faded away, it only grew stronger so, naturally, I’ve devoured it to the last leaf. As much as I enjoy discovering places to eat and try new stuff, I find it’s good for my soul and stomach to have a constant in my life. And no, not the ‘last resort’ kind, but the ‘couldn’t be happier anywhere else’ kind.

Once we had desert, we slowly wandered ’round a busy Cluj, you could tell weekend’s just around the corner. On the day when we were supposed to walk as much as possible, I went dumb dumby and chose to wear THE most uncomfortable shoes anyone can think of. The level of decency was high, people, hiighh. You’d have to get a viewfinder to find my hidden behind bandages feet. No worries! My pain was comforted by beautiful happy people, the sweet smell of cotton candy, bouquets of lavender, coffee aroma, stands filled with antiques, green grass and, lastly but definitely not least, quality music – that is, Jazz in the Park.

You know those people that plan everything to the very last point and it all goes accordingly?! Yep, those are fairytale characters. Our initial plan for Saturday included attending the opera Aida, performed outdoors in one of Cluj’s biggest piazzas, but we’ve enjoyed Jazz in the Park so much that we decided to repeat that experience. Same story: lots of people, laughter in the air, even better coffee (Olivo Caffe’s my bff), a tree that kept me company while listening to what seemed to be even better music.
And because spontaneity is one of success’ best allies, after a failed visit to a recommended restaurant, a quick reservation call saved our hungry and panicked stomachs.
Casa Boema – I don’t even know how to begin describing this place. I’m scared I’ll take the cliché road and that’s one way I rarely wanna go. Picture this: an old villa (180 yrs old) recently renovated still keeping its old feel intact through a perfect interlacing with modernity, a huge garden filled with tables and chairs, interspersed with flowers and trees of all sorts, surrounded by a huge beautifully aged fence and illuminated by string lights. On top of that, they’ve perfectly placed a bar that stands out on its own without overwhelming the entire scenery. This is Boema.
Their menu varies from traditional Romanian dishes to the famous Spanish paella. Newly returned from the land of burgers, I opted for their version of it, simply called The Boema Burger. Once again, my gut has not failed me. It was sooooo good! It’s a rare thing to find a GOOD burger in Romania (whoever says McDonald’s,you’re out!), one that could compare to the ones offered in the US. I don’t really recall the exact ingredients anymore, it was probably made out of sprinkles of joy, glitter and mushrooms. Major plus: the french fries were actual fries, not the plasticky frozen ones restaurants slap us with. This burger’s big and tasty, simply mouthwatering. Full as I was, I decided to treat myself with desert given that it was my last night in Cluj. I chose the Lavender Crème Brûlée and all I can say is, this thing’s like happiness in a bowl. Once you’re done with it, you’re left with a huge grin on your face and you never want to taste anything else in fear of losing that flavor. My words are insignificant, best thing you wanna do is go and have one. Or two. Bonus information: the girls ordered the burger and the Quatrro (or Tre?!) Formaggi pasta, and Panna Cotta was the chosen desert – they were both majorly thrilled by their choices. I really do wanna add that their personnel is one of the nicest I’ve ever dealt with, I mean our waitress was out of this world. They’re organized, nice and with a constant smile on their faces – what more can one ask for?! Congrats, Casa Boema!
I’ll see you soon, no doubt about that.

Our last day was nice and chill, we talked, talked some more and planned our next trip to Cluj. Or Budapest, or Sibiu. Or wherever our hearts will take us.

Cluj, I already miss you like crazy! I’m eagerly waiting for your flawless welcome every time I go back, your never ending new things to offer, good food to provide, new places to discover and old ones to warmly hug.

Cluj, you’re (almost) like no other!

P.S: Please check the above for pictures. I very much thank you! 🙂

 

Advertisements

4 comments

  1. Ai facut sa imi fie si mai dor de Cluj. Imi place cum scri 🙂 felicitari pt blog

    1. Tania, mersi tare mult pentru vizita si apreciere! 🙂

  2. mirela · · Reply

    Pentru că e păcat să nu dăm credit celui care merită, meniul de la Camino nu este făcut de Adi Hădean, ci de Kun Akos, un bucătar foarte bun, mai bun ca mulți chefi cunoscuți. Hădean a venit abia după vreun an si a experimentat una-alta, dar doar 3 din felurile lui au rămas în meniu. n-a convins, ca să zic așa.

    1. Multumesc, Mirela pentru informatie! Detaliile astea nu le stiam, stiam doar ca nu toate preparatele sunt ale lui Adi si ca nu prea mai are legatura directa cu restaurantul. Ce vroiam eu e sa dau de inteles ca prin intermediul lui am aflat despre Camino. Multumesc oricum pt informatie si da, toata stima Chefului de la Camino! Merita din plin.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: