Renunț la drepturile de hipster și mă alătur și eu celor care împart sentimente (de orice fel) prin poezie. Nu pretind că aș fi deslușit intențiile din spatele poeziilor, sensul cuvintelor, rolul rimelor ș.a.m.d , dau mai departe poezii care-mi servesc ca și cârje spirituale, cele la care mă întorc când am nevoie de MAI MULT.
E greu să alegi poezii preferate, poeți preferați când știi că vrei să atingi cumva, să inciți la a citi mai mult decât o strofă-două. Într-un final, i-am ales pe Voiculescu și Blaga. FYI, de interpretarea mea proprie și personală a “Prizonierului” e sătul fiecare membru din familie și aproape fiecare prieten și mărturisesc că am dat de ea de vreo câteva luni încoace.
Adaug la final și o piesă a trupei Mumford & Sons. Dacă nu ai plecat urechea la versurile lor, fă-ți o favoare și ascultă-le cu urechi larg și inimă deschisă.
PRIZONIERUL
Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:
O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…
Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
– Domol, inimă, că te spargi.
Strig la ea -eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
Omule, scoală, este El!
-Care El? Cine? Stai niţel!
El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:
– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
– “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcuse Cer.
{ Vasile Voiculescu }
DORUL
Seţos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: “Mi-aşa de dor de tine!”
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea – veşnicii.
{ Lucian Blaga }
VEI PLÂNGE MULT ORI VEI ZÂMBI?
Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”
{ Lucian Blaga }
Today’s one of the many days that I set aside my hipster side and jump on this poetry sharing bandwagon not only because I love poetry but also because I’ve been meaning to post some of my favorites and oh well, this is just my perfect opportunity to hit your screens and souls up with deep, mostly incomprehensible and, naturally, interpretable lines. I’m not claiming to be some sort of expert in analyzing, understanding or simply reading poems. I’ve chosen the ones that speak to me, the ones that, many times, have served me as spiritual crutches, poems that I turn to when my soul needs MORE.
With the amount of many amazing poems and brilliant poets, it was quite hard to pick only Ernest Henley and Reiner Maria Rilke. I strongly insist you check out Keats, Whitman, Shakespeare, Yeats, Pablo Neruda; the list could go on and on.
On top of that, I’d very much like to add a song by one of my favorite bands out there, Mumford & Sons. If you’ve never listened or REALLY listened to their lyrics, do yourself a favor and go for it! Start with their “Sign No More” album and then proceed to their “Babel” one. Beauty, depth, meaning and melody – all in one!
INVICTUS
Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.
In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.
Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find, me unafraid.
It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.
{ William Ernest Henley }
Ignorant before the heavens of my life,
I stand and gaze in wonder. Oh the vastness
of the stars. Their rising and descent. How still.
As if I didn’t exist. Do I have any
share in this? Have I somehow dispensed with
their pure effect? Does my blood’s ebb and flow
change with their changes? Let me put aside
every desire, every relationship
except this one, so that my heart grows used to
its farthest spaces. Better that it live
fully aware, in the terror of its stars, than
as if protected, soothed by what is near.
{ Rainer Maria Rilke }
“Get over your hill and see what you find there
With grace in your heart and flowers in your hair.”
daliaanton.wordpress.com 
carja spirituala… good one! cam la asta imi servesc si mie poeziile 🙂
Când ne rămâne ‘nimic’, avem din fericire cuvinte faine scrise de alții! 🙂
Stătuse atât de mult
În intimitatea minunii,
Încât ajunsese să-L recunoască pe Dumnezeu
Din spate.
-Uite-L, tresărea dintr-o dată
El e. Îl cunosc.
-Bine, dar e un munte.
-Aşa arată El, din spate.
Lat în umeri – Îl cunosc foarte bine.
Şi iarăşi: Fluviul ăla care vine spre noi
Este El, din spate. Ce suflu,
ce măreţie!
-Dar înaintează spre noi, e din faţă…
-Nu, ca merge cu spatele înainte…
-Dar L-ai văzut vreodata din faţă?
Nimeni nu L-a văzut vreodată din faţă,
Însă eu am început să-L recunosc
din spate…
E pretutindeni.
Întors cu spatele, avansează în toate
direcţiile
Iată-L, în sfârşit! (Un deal)
Iată-L, dincolo (O pădure)
-Este El, pretutindeni –
Cel care nu-şi arată faţa.
(Marin Sorescu – Cel care)
Mulțumesc pt. poezie! 🙂 E mai mult decât bine venită.